„Asculta cum politistul isi continua
cercetarea stangace. Nu avea sa-l gaseasca pe baietel. Dulapul era prea bine
ascuns. Baietelul va fi in siguranta. Nu aveau sa-l gaseasca. Niciodata.
Le pronunta
numele cu o expresie de dezgust, de parca rostea un cuvant urat, se gandi fetita,
unul dintre acele cuvinte murdare pe care nu trebuie sa le spui niciodata.
Ciudat, dar
concierge se trezise deja si ii astepta la usa apartamentului. Fetita observa o
expresie ciudata, de satisfactie pe chipul femeii. Oare de ce arata asa, se
intreba, de ce nu se uita la mama ei sau la ea, ci numai la barbati, ca si cum
n-ar fi vrut sa o vada pe ea sau pe mama ei, ca si cum nu le-ar fi vazut niciodata
in viata ei.
Tatal il ruga
sa vina cu el, sa-l insoteasca, se ducea doar sa-si ia baiatul si venea imediat
inapoi. Politistul ii ordona sa se dea din drum. Tatal se intoarse la locul
lui, adus de spate. Plangea. Fetita luacheia din mana lui tremuranda si o puse inapoi
in buzunar. Oare cat va supravietui fratele ei? se intreba. Probabil ca inca o
asteapta. Avea incredere in ea; avea incredere in ea fara retinere. Nu suporta
gandul ca fratiorul ei o astepta in intuneric. Trebuie sa fie infometat, insetat.
Probabil ca i se terminase apa. La fel si bateria de la lanterna. Dar oriunde
era mai bine ca aici, isi zise. Orice era mai bine decat acest iad,duhoarea, caldura,
praful, oameni care tipau, oameni care mureau.
Singura
modalitate de a se izola de iadul din jur era sa-si ingroape capul intre
genunchii ascutiti si sa-si acopere urechile cu mainile.
Il suportasem
fiindca se revansa de fiecare data fata de mine; ori de cate ori isi dadea
seama ca m-a ranit, ma coplesea cu daruri, flori si sex pasional. In pat era probabil
singurul loc unde eu si Bertrand comunicam cu adevarat, singurul loc unde nici
unul nu il domina pe celalalt.
Bunica mea
avea cincisprezece ani in ziua raziei. I s-a spus ca era libera, fiindca luau
numai copii mici, intre doi si doisprezece ani, si pe parintii lor. Pe ea au lasat-o.
Si i-au luat pe toti ceilalti. Fratii ei mai mici, surioara ei, mama, tatal, matusa,
unchiul. Bunicii. A fost ultima oara cand i-a vazut. Nici unul nu s-a mai intors.
Nici macar unul.
De ce i se intampla
asta? Ce facuse ea, sau parintii ei, ca sa merite asa ceva? De ce era atat de ingrozitor
sa fii evreu? De ce erau evreii tratati in felul asta?
De cata vreme
fusese planuita razia? – Luni de zile, am raspuns. Guvernul francez lucrase
asiduu la asta inca din aprilie 1942, ca sa intocmeasca liste cu evreii care
aveau sa fie arestati.
Deja statuseram
de vorba cu cativa supravietuitori: majoritatea scrisesera carti despre
experienta lor, dar aveam nevoie de martori. Parizieni care sa fi vazut cum se
petrecusera lucrurile.
– Deci,
ziaristi americani, rosti cu glas tremurator, cantarindu-ne din priviri.
– Ziaristi interesati de Vel’ d’Hiv’? intreba
ea.
Pentru ca noua,
francezilor, ni se spusese ani de-a randul ca evreii erau dusmanii tarii
noastre, de asta!
Cautarea mea
nu se sfarsise. Simteam ca trebuie sa stiu tot. Ce se intamplase cu familia de
evrei care locuise aici? Cum ii chema? Fusesera si copii? Se intorsese cineva
din lagarele mortii? Sau murise toata lumea?
Te agiti prea
mult cu toata povestea asta, Julia, rosti el pe un ton mai bland. S-a intamplat
cu saizeci de ani in urma. Adu-ti aminte ca era razboi. Vremuri grele pentru
toata lumea.
Fetita, repeta
el, cu o voce inabusita si ciudata, s-a intors. La vreo doua saptamani dupa ce
ne-am mutat. A venit inapoi pe rue de Saintonge. Eu aveam doisprezece ani. N-am
sa uit niciodata. N-am s-o uit niciodata pe Sarah Starzynski.
Spre groaza
mea, chipul i se boti si lacrimile incepura sa-i curga pe obraji. Nu puteam sa
rostesc nici o vorba. Nu puteam decat sa stau si sa ascult. Nu mai era nici urma
din socrul meu arogant. Era altcineva. Cineva cu un secret pe care il purtase
prea mult timp. Vreme de saizeci de ani.
Ea se impotrivi
cu toata puterea, zgariind, muscand si lovind cu picioarele, si reusi sa se tarasca
inapoi spre usa deschisa a dulapului.
M-am intrebat
daca statea treaz noaptea in pat si se gandea la mama lui, la trecutul ei, la
adevarul despre el, la ce ramasese secret, nespus, invaluit in intuneric. ”
Fragmente din
Se numea Sarah. O carte de Tatiana de Rosnay
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu