"Intotdeauna
mi-a venit greu sa schimb apelativul “domnisoara” in doamna. Mi se pare o
mixitudine in lucruri prea intime, mi se pare ca iau act cu brutalitate la
fapte care nu ma privesc si nu-I decent sa ma priveasca.
Femeilor nu
le place sa fie tratate ca niste sanctuare, cu genuflexiuni si cadelnitari,
chiar cand tamaia e de cea mai buna calitate.
Zambeste
mereu, expresie a gandurilor, aprecierilor, a reactiei ei intelectuale (fapt pentru
care am devenit un colector si un cititor de zambete). Rasul este expresia
sufletului ei bu, zambetul a inteligentei ei rele, sau mai exact lucide.
Femeile însă
nu citesc pentru expresie, ci pentru observaţiile despre viaţă, adică despre
ele.
Mai puţin
sensibile la arta literară, ele citesc mai ales romane, care nu au a da
senzaţia artei, ci pe aceea a vieţii.
E o
spontaneitate, uneori, o uitare de sine în femeia asta, stăpână pe faptele ei
până la calcul, care îmi dezarmează „psihologia“.
Discuţia
deveni mai liberă, mai intimă, cu un caracter mai personal. Singurul subiect
care mă interesa era ea. Cu aere de psiholog dezinteresat, îi detaliam
calităţile, stăruind mai cu seamă asupra inteligenţei. „Mă linguşeşti... Pentru
ce mă linguşeşti?“
(…)un bărbat
înnodând funii groase acolo unde femeia, subtilă şi strategă din natură,
împleteşte fire de painjen.
Degetele ei
amestecate printr-ale mele – erau o senzaţie nouă – mai tulburătoare decât a
mâinii ei pe buzele mele.
Atingerea
mâinii Adelei îmi răspândeşte în sânge şi în suflet otravă.
Mişcările
mâinilor, ridicate în diversele operaţiuni ale toaletei, descopereau braţele
Adelei până mai sus de cot. Acest incident, probabil cu totul neînsemnat în
univers, îmi paraliză inteligenţa.
Iubirea,
nebunia fiziologiei, nu se poate spune, totala, decat prin muzica, fiindac
durerea se exprima prin tipete, si muzica e tipatul perfectionat."
Fragmente din
Adela lui Garabet Ibraileanu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu